Cinci

In final ma veti tine minte… Va urasc pe toti…

Toti se purtau de parca era ceva normal; clase sociale bine sedimentate, iar intruziunile erau franate cat de crunt posibil. Daca erai un tocilar nenorocit stateai in banca ta si nu scoteai capul pe usa in pauza. Toate formele de violenta; psihic labil in cateva luni.

“Vrei sa-mi vorbesti despre tine?”

“Nu…”

“De ce crezi ca esti aici, Dan?”

“Dumneavoastre de ce credeti, domnisoara psihiatru?”

“De ce trebuie sa fii dificil?”

De ce trebuie sa inghit o groaza de idiotenii de la niste cretini care nu au nici cinci la suta din intelectul meu? De ce trebuie sa am o buza sparta sau un ochi vanat o data la doua-trei luni? Cati dintre ei au calcat in cabinetul asta?

“Acasa plangi?”

Intrebare stupida… cum dracu si-a luat asta diploma? Normal ca nu plangeam… nu eram chiar asa de terminat; si, oricum, acasa era prea tarziu. Trebuia sa plang atunci, pe moment, cand ma loveau, cand ma injurau, cand se luau aiurea de mine… cand ma faceau sa plang…

“Dan?”

Chiar nu-si dadea seama ca nu avea nici un rost? Chiar se credea prietena mea? Cu atat mai rau…

“Nu am prieteni.”

“Poftim… nu asta te-am intrebat… Si cum adica nu ai prieteni? Mereu te vad in pauza cu mai multi banieti. Pari a te simti bine.”

“Chiar tineti mortis sa patrundeti in mintea mea? E chiar asa important pentru dumneavoastra? Nici nu inteleg ce caut eu aici; pariez ca sunt sute de elevi mult mai interesanti in liceul asta. Va pierdeti timplu aiurea… si cheltuiti banii contribuabililor.”

“Povestesti cum l-ai lovit pe Vlad.”

In sfarsit ajugeam la partea amuzanta: sa povestesc cum eu, cu o vanataie pe fata, il batusem pe fiul profesoarei de sport.

“Stii ca risti sa repeti anul? De ce nu vrei sa vorbesti cu mine?”

“Bine, bine… imi pare rau. O sa spun adevarul… e vreo biblie pe aici sa pun mana pe ea, sau mergem pe incredere?”

“Nu e nevoie sa ma iei peste picior.”

Ce cautam in cabinetul asta? Eram un elev dificil: eram prea izolat, nu imi respecatm colegii, nu-mi respectam profesorii, refuzam sa particip la concursuri care ar fi adus mandrie scolii… si tocmai il batusem pe fiul profesoarei de sport. Se cam saturasera de mine.

“Deci, de ce l-ai batut?”

“Dumneavoastra mereu aveti vanatai dupa ce bateti pe cineva?”

“Te-a lovit cand incerca sa se apere… Eu as fi facut la fel.”

“Si presupun ca la fel ati fi injurat si scuipat pe cineva care a trecut pe langa dumneavoastra.”

“Asta sa fie adevartul motiv? Sau cauti scuze?”

Prietenii mei? La un moment dat chiar crezusem ca am asa ceva; credeam ca sunt interesati sa petrecem seri impreuna prin baruri si terase, sa dicutam despre matematica, logica, literatura, filosofie. Insa de la un moment dat mi-am dat seama ca eu eram singurul care-i suna si se milogea de o iesire. Sau ma intalneam intamplator cu ei. “De ce nu mi-ati spus ca iesiti?” Ridicau din umeri…

“De ce nu participi la concursuri?”

“De ce as participa?”

“Te compari cu altii la fel de buni cu tine. Aduci liceului renume.”

“Asta chiar a fost o gluma… Sa aduc acestui liceu renume? Ce a facut el pentru mine?”

“Cum adica? E cel mai bun liceu din oras: cei mai buni profesori, cei mai inteligenti elevi.”

“Da? In ce era? Si cu aia de se drogheaza in pauze cum ramane? Sau cu profesorii care nu vor sa te treaca pana nu le faci anumite fovoruri? Iar daca esti fata devine mult mai grav…”

“De cand ii intereseaza pe misoginii ca tine ce se intampla cu fetele? Nu ai trimis la cratita cateva la ultimul concurs de eseuri?”

“Ati schimbat foarte frumos subiectul… sa inteleg ca subiectele interesante nu sunt in meniu. Si fetele alea erau niste proaste; nu aveau idee despre ce vorbesc, si se mai dadeau si interesante. Proaste… Vreti sa discutam despre asta? Am destule de spus.”

“Orice, numai sa nu vorbesti despre tine? Ai pe cineva caruia sa-i spui absolut orice?”

“Nu…”

Reusise sa-mi inchida gura. Avea sa urmeze o dezbatere lunga despre faptul ca sunt complet anti-social si totusi imi pierd firea cand vine vorba despre asa ceva.

Un singur lucru imi placea la tipa asta: nu ma catalogase de cum intrasem pe usa. Si chair daca o facuse, nu-mi trantise eticheta cu informatician limitat pe frunte. Nu avea incredere in mine si credea ca o mint de ingheata apele, insa nu ma catalogase. Era mai important decat orice.

“V-ati facut bine lectiile.”

“La ce te referi?”

“Nu m-ati catalogat… inca…”

“Incep sa-ti capat increderea?”

“Nu.”

“Vrei sa nu ma minti si sa vorbesti serios cu mine?”

“Imi dati o ciocolata?”

“Ultima sansa…”

“Bine, dar sa fie Primola cu capucino… alba…”

Zambi. Scurt si aproape insesizabil, insa zambi.

“Citesti mult?”

“Da… are vreo relevanta?”

“Nu, eram doar curioasa de ce te enerveaza catalogarea. Pana la urma oricum te voi cataloga. Stii asta, nu?”

“Atata timp cat fraza contine verbul a cataloga, nu am nimic impotriva. Si totusi, nu vad ce legatura are faptul ca citesc…”

“Pai inteleg ca majoritatea se uita la tine si vad doar cineva priceput doar la stiinte exacte. Si probabil ai o sfera de interes mai mare si de aia te dereanjeaza. Sunt pe aproape?”

Am incuviintat din cap.

“Revenind la Vlad. Il urasti?”

“Da.”

“De ce?”

“Pentru ca se ia mereu de mine. De fiecare data cand ma vede trebuie sa spuna o prostie injositoare la adresa mea. Macar de ar spune ceva inteligent; dar sunt aceleasi prostii pe care le aud de cand eram mic.”

“Si de asta nu l-am lovit?”

“Imi pierd ciocolata daca repet ca abia l-am atins?”

“Mai povesteste-mi…”

“Cea mai tampita a fost directoarea. Eu oricum stiam ca nu o sa se rezolve nimic, insa tata a fost revoltat cand m-a vazut. Stit, e genul de om de moda veche, care crede in dreptate, justitie… prostii de astea…”

“Tu nu crezi?”

“Cam greu sa crezi in ceva ce nu exista.”

“In Dumnezeu crezi?”

“Da. Dar in felul meu. Nu prea suport credinciosii tipic. Asa ca daca vreti sa incepeti o lectie de teologie ortodoxa renunt la ciocolata de acum.”

“Nu… continua cu tatal tau, te rog.”

“Pai a venit la scoala si s-a duc la directoare. A intrebat-o cum e posibil asa ceva, sa ia bataie copilul lui in incinta liceului. Si aia m-a transformat in inamicul public numarul 1. Ma facut sa par mai rau ca aia care pica orice materie.”

“Te-ai gandit vreodata ca ai putea fi mai rau decat ei?”

O banca intr-un parc, primavara, eu stau intins si privesc copacii infloriti. “Nu am simţit niciodată nimic în faţa naturi…” ce inceput stupid pentru o poveste despre moarte. Am scos-o la imprimanta si am mototolit destul de curand foaia – scrieri de copile de-a cincea. Pierdeam doua-trei ore pe seara cutreierand orasul: acelasi traseu, aceleasi ore; scapam de rutina zilnica apeland la alta rutina. Mirosea destul de bine parcul; iar doua banci mai incolo doi indragostiti se acopereau cu sarutari. “Oare cum e?” “De asta esti asa de nervos, Dan? Pentru ca nimeni nu te place?” Batea vantul; abia il simteai. O mie de ganduri… “Ma iubesti, Dan? Nu mi-o spui niciodata…”

“Deci? Te-ai gandit vreodata la asta?”

“Nu… nu cred ca exista grad de comparatie intre noi. Ei reprezinta pericolul, nu eu… Ce-i cu intrebarea asta?”

“Cum reactionezi cand esti impins la limita? Nu mi-ai raspuns daca plangi sau nu.”

“Nu fac nimic… ce as putea face? Si nici nu plang; nu vreau sa ma vada ei asa. Incerc sa trec peste, sa ma bucur de lucrurile bune din viata mea.”

“Cum ar fi…”

“Nu stiu… ca traiesc, ca nu-s handicapat… nu stiu, prostii de astea…”

“Nimic concret deci. Ce parere ai despre George?”

Era inevitabil sa se ajung a la asa ceva. George era cea mai neagra pata de pe firmamentul liceului din ultimii ani; poate chiar dintotdeauna. Era un tip sters, fara prieteni; care intr-o zi s-a aruncat de pe balcon. Supravietusie… daca se poate numi asa…

“Georgel… nu am interactionat cu el. Nici nu cred ca ne-am vorbit vreodata.”

“De ce ii spui Georgel?”

“Asa ii spunea toata lumea.”

“Te-ai gandit vreodata ca poate lui nu ii placea?”

“Nu stiu… conteaza? Doar nu am vorbit cu el niciodata, deci nu stia cum ii ziceam eu.”

“Asa ca e toatal inofensiv ca tu sa propagi o chestie gresita. Nu gandesti asa de mult pe cat iti place sa crezi.”

“Ce legatura are George cu mine? Credeti ca ma voi arunca?”

“De cate ori te enervezi pe zi? Si cat de usor?”

“Destul de usor… si destul de des…”

“Si ce faci? Trantesi, tipi, injuri?”

“Daca sunt acasa sau singur, da. In public mai putin…”

“Si ce se intampla in cand esti in public si te enervezi?”

“Incerc sa ma calmez si sa imi treaca. Sa nu fac nici un gest aiurea.”

“Ai cautat pe internet cum se face o bomba sau cum se foloseste o arma?”

“Ma iubesti, Dan? Nu mi-o spui niciodata…” Se saturase de mine. Imi spunea ca ma iubea, si plangea, si voia sa ma paraseasca. Eram prea indiferent, monoton, stresat. “Stiu ca-ti poate capul mai mult de atat? De ce te comporti asa?” Cum sa-i explici ca esti extenuat, ca te-ai saturat de toate, ca nu mai ai energie sa faci nimic? Ca iti vine sa plangi de fiecare data cand pui capul in perna; iar dimineata nu ai nici un motiv sa te trezesti. “Nu am nimic…” Mi-ar fi spus ca o am pe ea, ca ma iubeste, ca va fi a mea pentru totdeauna… numai sa nu mai fiu asa. “Nu te inteleg, Dan. Ce vrei de fapt?”

“Va uitati la prea multe filme. Nu cred ca suntem in tara in care asa ceva ar fi posibil.”

“De ce crezi ca a sarit George?”

“Proabil nu mai suporta. Desi cred ca era mai bine privit decat mine; doar facea totul pentru scoala. Ati vorbit cu el vreodata?”

“Putin…”

“Si nu v-a trecut prin minte ca ar putea…”

“Parea mult mai in regula decat tine. Era vorbaret si deschis, era mandru de realizarile sale, abia astepta olimpiadele. Abia astepta sa ajunga la facultate si sa devina profesor; sa schimbe vietile altora in bine.”

“Si atunci? Nu inteleg…”

“Poate a fost o fata… poate s-a certat cu ai lui… nu stiu. Stii despre mesaj?”

“In final ma veti tine minte… Va urasc pe toti… Mi-ati luat totul… La ce se referea?”

“Nu stiu… Deci, tu de ce nu sari? Ti frica de moarte?”

“Nu cred… mereu am crezut ca esti mai curajos daca nu sari.”

“Si tu esti un tip curajos?”

“Nu, din contra…”

“Imi promiti ca nu faci nici o prostie pana la sedinta noastra de saptamana viitoare?”

“Daca imi spuneti ce concluzii ati tras… iar daca iar iau bataie nu e vina mea.”

“Atunci ne vedem vinerea viitoare. La revedere, Dan.”

O usa inchisa lasata in spate. “La revedere, Dan.” E indiferenta o solutie? Conteaza? “Ma iubesti, Dan? Nu mi-o spui niciodata…” As vrea sa ti-o spun. Dar nu se poate… nu cred ca o sa se poata vreodata. “Lasa-ti pacatele la intrare.” Sau chiar si prostia aia de pe tomberoanele de la McDonalds cu lasati grijile si probeleme aici. “As vrea sa te manifesti cand esti nervos… nu doar sa ramai tacut.” E gri, tacut si plin de flori. Cei doi inca se saruta; el zambeste, ea rade, il trage mai aproape. “Sunt niste prosti… nu trebuie sa te consumi asa din cauza lor. De ce nu ne putem vedea de viata noastra?” Ce viata? “Sunt un las…”

Mi-ati luat totul… Nu era nimic fals in plansul ei. “Nu e spre binele nimanui sa ne despartim. Dar nu mai pot… daca asta e viata pe care ai ales-o bine; dar eu nu pot trai asa, fara sa ma bucur nici o clipa.” Sa-ti pui in fiecare seara capul pe perna si sa iti vina sa plangi… si sa nu poti…

“Ma iubesti, Dan? Nu mi-o spui niciodata…”

“La revedere, Dan.”

Jocuri

Fusese o seara interesanta. Trecusera deja 5 ore de cand intalnirea noastra incepuse, si nu ma plictisisem nici o clipa. Nu-mi prea mi-era clar cum de ajunsesem noi sa ne intalnim, cum se aranjasera lucrurile, insa nu-mi parea deloc rau ca se ajunsese in aceasta situatie. O prietena comuna ma rugase sa-i dau o carte, daca tot aveam drum pe acasa; asa ca m-am vazut nevoit s-o sun si s-o invit in oras, sa-i dau cartea; si daca tot ne vedem, de ce sa nu iesim la o cafea, doar am fost la acelasi liceu si aveam o groaza de amintiri de depanat. Desigur, nu s-ar fi lasat cu cafele daca nu as fi vazut-o in prealabil; cand eram mIRC fan, in vremuri de demult, fiind, inevitabil, mic si prost, ma mai scapam la intalniri de astea, mai mioape de felul lor, insa indelungata experienta m-a facut sa trag o conlcuzie: tipele dragute nu-si dau date-uri pe mIRC, iar alea de-si dau nu sunt dragute; poate au un suflet mare si o personalitate interesanta… numai ca nu obisnuiesc sa-mi dau intalniri pentru de astea; suflet mare am si eu… alte chestii ma intereseaza.

Eram acum in masina ei, o Toyota Yaris, ne tineam de maini si ne priveam in ochi. Jucasem perfect toata seara; sunt unii baieti care tin neaparat sa-si arate afectiunea cat mai mult pentru o fata cu care se intalnesc pentru prima data – o imbratiseaza din cinci in cinci minute, saruturi pe obraz si alte asemenea prostii; mai mai ca-i vezi salivand. Adica, okay, iti place tipa si vrei sa se vada asta, insa nu trebuie exagerat; o sa se teama dupa aia sa nu fii nebun dupa ea si sa o urmaresti pe strazi intunecate la ore tarzii. Plus ca nu era stilul meu sa iradiez de afectiune. Am preferat sa stau linistit la masa, sa o privesc cum isi fumeaza tigarile, sa-i zambesc, sa-i povestesc tot felul de prostii, sa-i savurez rasul, care era minunat si rabufnea cateodata in cascade cristaline. Desigur, si ea juca, si uneori o facea mult mai bine decat mine; normal, jocul ei era altfel, nu presupunea o simulare a indiferentei, pentru ca eu oricum nu ma asteptam de la ea sa fie super-extaziata; ma asteptam la pasivitate. Insa felul in care isi savura fumul, in care zambea, in care ma atingea discret cu piciorul din cand in cand, cerandu-si imediat scuze si blamand masa prea inghesuita tradau un plan bine pus la punct.

Faza cu tinutul de mana era destul de bine lucrata; nu sunt genul de baiat aratos care obtine tot ce vrea printr-un zambet; si nu sunt nici urat, insa trebuie sa depun un oarecare efort pentru a ajunge la anumite limanuri. Desigur, pentru trucul asta aveam si un mare atu: maini foarte fine, rezultatul unei copilarii in puf, despre ale caror proprietati magice nu stiusem multa vreme. Descoperisem ca poti atrage atentia unei fete cu ele la o petrecere, mai demult, cand o domnisoara care altfel nu m-ar fi bagat in seama isi pierduse toata seara jucandu-se cu ele. Ajungi departe avand astfel de atuuri insa, bineinteles, trebuie sa stii sa profiti de ele. Oricand se gasea momentul potrivit pentru o nevinovata citire in palma; nu conta ca nu aveam ce-a mai vaga idee despre ce inseamna toata liniile alea din palma, sau daca chiar trebuia sa m uit dupa ele sau dupa cu totul altceva. Tot ce conta era sa-i ating discret mana, apoi s-o cuprind toata in palma. O strangere total lispite de tendite afective; nu voiam nimic, decat sa vad ce-i spune palma despre viitor; daca ea considera ca-i place textura si nu mai poate sa-i dea drumul, eu nu eram cu nimic vinovat. Acum incepuse sa se joace cu palma si degetele mele, le mangaia, le resucea, apoi imi strangea mana; era prinsa de jocul asta, asa ca de cateva minute nu mai zicea nimic si prefera sa-mi surada inocent.

Nu prea interactionaseram in liceu. Faceam parte din cercuri distincte: eu catalogat in general tocilar distrus, iar ea era o domnisoara draguta, populara, membra a consiliului administrativ. Si desi grupurile noastre de prieteni aveau foarte multe puncte comune, noi doi nu ne-am vorbit decat de vreo 2-3 ori. Probabil pentru ca eu ma aflam in extremitatea ascunsa a grupului meu, care nu aparea la intalnirile mai “de clasa”. Oricum, toate astea contau mai putin… Ii fusesem prezentat candva demult, insa ea nu-si amintea de asa ceva; nici nu ma asteptam. Ma introdusese un tip pe care nu-l tocmai agream(nu era vina lui, pur si simplu nu inghiteam o groaza de oamani pe atunci), insa el continua sa se invarta in jurul meu, sa starneasca tot felul de conversatii. Intamplator ne-am intalnit si cu ea pe inevitabilul drum comun si s-a ajuns la clasicul “Va cunoasteti? Nu? Pai el este… iar ea…” Nu pot sa zic ca m-a frapat in mod deosebit sau ca am retinut vreun cuvant din ce a spus pe atunci; desigur, asta nu ma oprise sa-i povestesc ei despre o prima intalnire pitoreasca, in care ramasesem mult cand ii auzisem vocea si simtisem un termur cand ne atinseseram mainile. Ce sens avea sa spun adevarul cand povestea asta ne facea pe amandoi sa ne simtim mult mai bine?

Nu sunt genul de om care sa aiba o idee preconceputa despre skilul soferistic al sexului feminin. Asa ca am pus faptul ca tocmai ratase cu centimetri de picioarele zvelte ale unei domnisoare pe seama intamplarii; cu totii avem zile care se lasa cu accidente, si nu avea nici un sens sa generalizez si s-o cataloghez imediat ca sofer prost. Ca mai toate fetele cu care avusesem placerea sa interactionez, ii placea sa conduca si sa vorbeasca despre aventurile sale. Spre norocul meu eram la a cincea sau a sasea intalnirea cu o driver-chick si capatasem ceva cunostinte despre ce se intampla in spatele tablii; ciudat cum niciodata nu ma interesase nimic din anatomia pedalelor, shimbatoarelor si diferitelor butoane cand prietenii mei ma plimbau cu masina. Insa in momentul in care se intampla sa ma aflu in masina cu o tipa draguta totul se schimba, devenea mai interesant, voiam sa stiu despre toate prostiile. Plus ca apareau nenumarate posibilitai de joc – trageam ca nebunu de schimbator si ma plangea ca nu se misca, pana mana ei se lasa peste a mea si ma directiona. Desigur, acum nu era atmosdera protrivita pentru asa ceva; insa masina ei oferea o retragere placuta din fata barurilor arhipline, in care abia te puteai auzi; despre tandrete nici nu mai putea fi vorba.

Deranjant era faptul ca multi nu vedeau jocul: date-ingul, cum este numita activitatea pe care o desfasuram, era luat in serios pentru cei mai multi de varsta mea; prima treapta catre o relatie stabila, catre un viitor, catre o familie. Dorinta cea mai mare a multor prieteni sau colegi era sa-si intemeieze un camin; daca o iei asa personal, jocul nu are nici un sens. Mai ramaneau cei care vanau placeri de o noapte; insa nici asta nu mai e joc, e mai mult un fel de escrocherie; sa vrajesti o fata doar pentru a petrece cateva ore mai tarziu in patul ei – act egoist lispsit de valoare. Asta nu insemna ca multe dintre intalnirile mele nu se terminau sub o patura; insa nu asta urmaream. Era mult mai mult decat doar asta, era ideea de a face un joc extraordinar, pe care nici unul din voi nu avea sa-l uite prea curand.

Simteam amandoi ca sarutul nu era departe, asa ca nici unul dintre noi nu se grabea. Daca sexul era un bonus, sarutul era obligatoriu; daca nu l-ai obtinut inseamna ca ai jucat foarte prost (sau n-ai jucat deloc) si i-ai irosit seara. Stiam toate astea din vremuri in care nu credeam ca exista un joc si procedam lipsit de experienta. Si tot de atunci stiam ca oricat de prost ai juca, mereu mai exista o speranta; daca iti place fata si ea macar te suporta, perseverenta iti poate aduce multe. Dar, daca nu joci, macar nu te comporta ca un idiot…

Imi povestea despre fostul ei prieten, cu care credea ca o sa se impace destul de curand. Nu parea un tip tocmai rau, insa nu era nimic de vis la el: nu o mai surprindea cu nimic, nu o scotea nicaieri; nu stia s-o faca sa se simta bine. Insa nu avea chef sa fie singura , asa ca prefera sa-l mai suporte putin. O ascultam, cu capul spirjnit de scaunul ei, privind-o in ochi. Vorbea din ce in ce mai rar si mai incet; cand povestea ei se apropia de sfarsit imi dadu dumul la mana si incepu sa ma mangaie pe fata; voiam sa-mi spun parerea mea despre ce auzisem, insa murmura un “lasa” (discret, ca un vis) si incepu sa ma sarute. Saruta extraordinar…

In primii ani de liceu avusesem parte doar de intalniri ratate; una singura se terminase cu un sarut in prima seara, insa si ala fuses mai mult o muscatura decat un sarut. Iar cand, dupa mai multe seri in care facusem tot posibilul sa ma fac placut, primeam in sfarsit rasplata, aveam de-a face cu un sarit catolic, cuminte si uscat. Pana la ceva pasionant aveam mult de asteptat…

Nu mai fusesem niciodata surpins de un sarut; n-as putea sa spun exact ce era, insa avea ceva hipnotizant. Poate faptul ca era direct (gura deschisa, limba putin scoasa, cald), sicer, vulgar… Si nu vulgar in sensul ala aiurea, de fufa imbracata in fusta scurta si aproapte despuiata; ci in sensul placut, incitant, asa cum ar trebui sa fie fiecare sarut. Eram asa de surprins incat reactionam instinctiv, fara sa ma mai gandesc la nici un joc. Ii simteam prezenta crescand, devenind din ce in ce mai intensa, rugandu-ma sa devin o parte din ea. Parfumul pe care abia il simtisem pana atunci imi acoperea fata, intra prin fiecare por, imi patrunde in sange… O secunda fatala, care te nauceste; ma simteam ca dupa cateva seri pline de alcool, molesit dar in acelasi timp plin de viata. Eram jucaria ei; ma saruta incet, apoi se retragea, isi musca buza de jos si imi zambea, ma mangaia pe fata si apoi ma saruta din nou. Isi tinuse parul prins in coada toata seara, iar acum il desprindea, ma mangaia cu el, ma lasa sa ma joc cu el. Era o seara perfecta…

Sunt sigur ca stia ca pusese stapanire pe mine. In stadiul asta al jocului asta lucra in favoarea mea; ma placea foarte mult, iar faptul ca putea pune stapanire pe mine, ca puteam sa fiu al ei, o facea sa se simta bine. Te deranjeaza ca cineva e nebun dupa tine in momentul in care tu nu simti la fel; daca sentimentul e reciproc, minusul devin plus. “In stadiul asta al jocului”… problema e ca fusesem scos din joc de la primul sarut. Din jucatorul aproape perfect devenisem un pusti… indragostit. Ii atingeam pielea, in ascultam respiratia, o imbratisam; ma lasam condus de ea, iar ea ma asculta pe mie; eram amandoi furati de clipa, autisti in lumea noastra, Adami si Eve inainte de cadere.

Nu stiu cat timp ne-am mai trait Edenul; o secunda mai tarziu parca, m-am dat jos din masina ei si am sarutat-o o ultima oara. Nu voia sa-mi dea drumul, insa era tarziu, rasarea soarele si, desi plini de energia celuluilat, eram epuizati fizic. M-am atins in pat si toata camera era plina de parfumul ei; imi miroseam mainile si ma simteam in bratele ei, ma dezmierda, nu voia sa-mi dea drumul. Parca eram intr-un film siropos clasic, si de-abia acum intelegeam ce era asa de grozav la ele; nu mai exista joc, nu mai exista cinism, nu mai existau minciuni linistitoare. Existam doar eu si ea, indragostiti…

Ne-am vazut si a doua zi; nici un stop de plictiseala, in orice secunda o senzatie noua. Cateva ore minunate, intunecate doar de faptul ca trebuia sa plece; la fel si eu. Insa timpul era scurt si nu aveam sens sa-l pierdem cu regrete. Nu era nici un “Carpe Diem”, era daor pierdere, instinct, puritate. Ne-am luat la revedere cu greu, facandu-ne planuri cand sa ne revedem. Nu ne-am mai vazut niciodata…

Orice joc este minunat cat timp esti indragistit de el; poti sa pierzi, sa castigi, sa fii cel mai slab jucator din lume; daca tu esti indragostit de el il vei juca la nesfarsit. Asa cum la nesfarsit aveam s-o visez si sa ma gandesc la ea. Jocul e minunat pentru ca te poti pierde in el, uita de tine si de problemele tale; il poti stapani la perfectie, il poti juca mecanic, fara sa te gandesti o clipa la el; si apoi jocul pune stapanire pe tine, te abandoenaza si te regasesti in bratele cuiva, si incepi sa crezi in toate siropurile romantice. Si rezisti acolo cat iti este permis, iar cand esti alungat din Rai reiei jocul.

Jocul este minunat din toate aceste motive. Dar mai ales este minuant pentru ca m-a dus la tine…

Fragment

O mica monstra despre cum scriam mai demult... e cam gay da numai asta am la indemana.

Nu am simţit niciodată nimic în faţa naturii: n-am auzit chemarea plină de dezmierdări a mării, întunecimea misterioasă a pădurii m-a facut sa grăbesc pasul din frică de întuneric iar melancolicele ploi de toamnă m-au ţinut săptămâni întregi la pat. Tot ce-am simţit până acum a fost marşul funerar cântat de oraşul gri… Mai repede, mai repede, groapa vă aşteaptă!

Un stol de ciori plutind în jurul unui miros fetid de moarte… Ce ciudat trebuie să fie momentul când realizezi contrastul dintre zâmbetele copiilor ce-şi păzesc mintea punându-şi mâinile pe cap şi şuvoiul de lacrimi ţâşnit din ochiice privesc trupul înţepenit. Şi păsările ce continuă să plutească deasupra cavoului ce adăposteşte zeci de familii, pe cerul înnourat, indecis parcă între a plânge şi a-şi revărsa mânia. Şi ce imagine a ierarhiei: pământ (ascunzător de oase), oameni (prefeţe ale morţii), ciori (genii neînţelese) şi cerul… Ce tare trebuie să se fi supărat Dumnezeu pe oameni de le-a dat gravitaţia!

O singură dată am asistat la un priveghi, cândva demult, încât de-abia mai ţin minte ceva. Dar îmi imaginez trupul înţepenit, cu chipul palid şi desfigurat sub sărutul morţii. Şi cu gloate de rude şi prieteni jelindu-l. Ce privelişte născătoare de infinite revolte… Căci cum ai putea să-i înţelegi pe aceşti oameni adormiţi în viaţă, blestamând cerul pe care-l vor implora a doua zi? Dintre toate aspectele îl pierd pe cel mai important: ce-a însemnat viaţa pentru cadavru? Dar cine-ar mai putea acum să le spună?!

Şi deasupra tuturor plutind o umbră neagră, rânjind sub gluga ce-i ascunde orice trăsătură, îmbrăţişându-şi eternul instrument. “De ce vă smiorcăiţi? Ştiaţi ca am sa viu! Şi, oricum, ne-om mai întâlni!” Şi îşi înăbuşă un început de hohot de râs, străduindu-se să respecte solemnitatea momentului.

Să-şi fi schimbat oare Moartea aspectul, ca Mephisto-ul goethian? Sau să-şi fi păstrat vestmântul tradiţional? Adevărul este că, în timp ce un diavol la costum, cu un Rolex atârnându-i de încheietură şi-ar găsi rostul mai bine decât vânturându-şi coada şi pocnind din copită, o moarte vânâdu-te cu un contract bine păzit între pereţii unui diplomat ar fi un paroxism al dezolării.

Moartea îmi pare singura fiinţă din Istorie care să-şi facă munca din şi cu plăcere. Nu mi-o închipui primind bonusuri, ore suplimentare sau prime de Crăciun pentru că extermină forme de lut de care Creatorul s-a săturat de mult. Păcat că tratatele de economie n-o preaslăvesc ca cel mai mare întreprinzător. Ce idee genială să trăieşti din moarte… Ce trebuie să fi simţit primul mort când milenara existenţă i-a fost stivită sub luciul coasei. “Vino cu mine!” auzea sufletul smuls din carcasa de carne. “Unde?” “Vei vedea!” Şi tot tremurul de celule ce-a urmat şi-a pus pământul în mişcare.

Dar cum oare îţi poate veni ideea de a deveni sfârşitul? Cum de din infinitul ce-şi trăia infinitul s-a găsit cineva care să observe că timpul trece? Poate era o creatură ca toate celelalte, care la un moment dat a început să tremure sub fiorii groazei. “Dacă mâine nu voi mai putea admira această privelişte, nu voi mai putea hoinări pe aceste dealuri, nu voi mai putea gusta aceste fructe?” Şi s-a ascuns sub prima piatră ce i-a ieşit în cale, observând cum după zi vine noaptea, cum după vară vine toamna… “Iar după viaţă ce vine?” se întreba privindu-I pe ceilalţi cu dezgust, cum îşi duceau fericiţi ignoranţa, senini ca cerul ce s-ar fi putut prăbu-şi peste ei în orice clipă.. Iar el mereu bântuit de întrebările sale… La început extaziat de ce urmează? şi terifiat de când?, pentru ca, încetul cu încetul, curiozitatea să înfrângă frica şi să pornească o căutare disperată pentru răspunsul la prima întrebare. Într-un singur mod putea afla: să se arunce într-o zi asupra unui semen cauzându-i sfârşitul. Şi apoi contemplându-i trupul înţepenit, savurând descoperirea sa. Aşa s-a născut primul geniu, sub semnul fricii de el însuşi…

A urmat apoi naşterea omului, la descoperirea cadavrului. S-au strâns toţi în jurul leşului, neînţelegând de ce nu mai mişcă… de ce lumina din ochi i s-a s-a stins… Şi-au început şi ei să tremure, născându-se întrebarea ce-avea să definească omul de-a lungul existenţei sale: când voi muri? Şi-apoi tremur… tremur… tremur… şi ignoranţă…

Cât de mult ar fi progresat lumea în suflet şi regresat în spirit dacă nimeni n-ar fi tremurat…

First Day

Asta ar trebui sa fie mai mult un fel de manifest. Cei care ma stiau cand eram mai mic asa stiu ca ma mai prosteam cu cate o scriere din cand in cand... asa ca iata-ma reincercand imposibilul. Aparent imi place la nebunie sa scriu bloage asa ca rabdati-ma.

Sper totusi ca voi reusi sa scriu o amarata de poveste, si nu sa mananc bitii oamenilor degeaba...

Numai bine,

Dan