Fragment

O mica monstra despre cum scriam mai demult... e cam gay da numai asta am la indemana.

Nu am simţit niciodată nimic în faţa naturii: n-am auzit chemarea plină de dezmierdări a mării, întunecimea misterioasă a pădurii m-a facut sa grăbesc pasul din frică de întuneric iar melancolicele ploi de toamnă m-au ţinut săptămâni întregi la pat. Tot ce-am simţit până acum a fost marşul funerar cântat de oraşul gri… Mai repede, mai repede, groapa vă aşteaptă!

Un stol de ciori plutind în jurul unui miros fetid de moarte… Ce ciudat trebuie să fie momentul când realizezi contrastul dintre zâmbetele copiilor ce-şi păzesc mintea punându-şi mâinile pe cap şi şuvoiul de lacrimi ţâşnit din ochiice privesc trupul înţepenit. Şi păsările ce continuă să plutească deasupra cavoului ce adăposteşte zeci de familii, pe cerul înnourat, indecis parcă între a plânge şi a-şi revărsa mânia. Şi ce imagine a ierarhiei: pământ (ascunzător de oase), oameni (prefeţe ale morţii), ciori (genii neînţelese) şi cerul… Ce tare trebuie să se fi supărat Dumnezeu pe oameni de le-a dat gravitaţia!

O singură dată am asistat la un priveghi, cândva demult, încât de-abia mai ţin minte ceva. Dar îmi imaginez trupul înţepenit, cu chipul palid şi desfigurat sub sărutul morţii. Şi cu gloate de rude şi prieteni jelindu-l. Ce privelişte născătoare de infinite revolte… Căci cum ai putea să-i înţelegi pe aceşti oameni adormiţi în viaţă, blestamând cerul pe care-l vor implora a doua zi? Dintre toate aspectele îl pierd pe cel mai important: ce-a însemnat viaţa pentru cadavru? Dar cine-ar mai putea acum să le spună?!

Şi deasupra tuturor plutind o umbră neagră, rânjind sub gluga ce-i ascunde orice trăsătură, îmbrăţişându-şi eternul instrument. “De ce vă smiorcăiţi? Ştiaţi ca am sa viu! Şi, oricum, ne-om mai întâlni!” Şi îşi înăbuşă un început de hohot de râs, străduindu-se să respecte solemnitatea momentului.

Să-şi fi schimbat oare Moartea aspectul, ca Mephisto-ul goethian? Sau să-şi fi păstrat vestmântul tradiţional? Adevărul este că, în timp ce un diavol la costum, cu un Rolex atârnându-i de încheietură şi-ar găsi rostul mai bine decât vânturându-şi coada şi pocnind din copită, o moarte vânâdu-te cu un contract bine păzit între pereţii unui diplomat ar fi un paroxism al dezolării.

Moartea îmi pare singura fiinţă din Istorie care să-şi facă munca din şi cu plăcere. Nu mi-o închipui primind bonusuri, ore suplimentare sau prime de Crăciun pentru că extermină forme de lut de care Creatorul s-a săturat de mult. Păcat că tratatele de economie n-o preaslăvesc ca cel mai mare întreprinzător. Ce idee genială să trăieşti din moarte… Ce trebuie să fi simţit primul mort când milenara existenţă i-a fost stivită sub luciul coasei. “Vino cu mine!” auzea sufletul smuls din carcasa de carne. “Unde?” “Vei vedea!” Şi tot tremurul de celule ce-a urmat şi-a pus pământul în mişcare.

Dar cum oare îţi poate veni ideea de a deveni sfârşitul? Cum de din infinitul ce-şi trăia infinitul s-a găsit cineva care să observe că timpul trece? Poate era o creatură ca toate celelalte, care la un moment dat a început să tremure sub fiorii groazei. “Dacă mâine nu voi mai putea admira această privelişte, nu voi mai putea hoinări pe aceste dealuri, nu voi mai putea gusta aceste fructe?” Şi s-a ascuns sub prima piatră ce i-a ieşit în cale, observând cum după zi vine noaptea, cum după vară vine toamna… “Iar după viaţă ce vine?” se întreba privindu-I pe ceilalţi cu dezgust, cum îşi duceau fericiţi ignoranţa, senini ca cerul ce s-ar fi putut prăbu-şi peste ei în orice clipă.. Iar el mereu bântuit de întrebările sale… La început extaziat de ce urmează? şi terifiat de când?, pentru ca, încetul cu încetul, curiozitatea să înfrângă frica şi să pornească o căutare disperată pentru răspunsul la prima întrebare. Într-un singur mod putea afla: să se arunce într-o zi asupra unui semen cauzându-i sfârşitul. Şi apoi contemplându-i trupul înţepenit, savurând descoperirea sa. Aşa s-a născut primul geniu, sub semnul fricii de el însuşi…

A urmat apoi naşterea omului, la descoperirea cadavrului. S-au strâns toţi în jurul leşului, neînţelegând de ce nu mai mişcă… de ce lumina din ochi i s-a s-a stins… Şi-au început şi ei să tremure, născându-se întrebarea ce-avea să definească omul de-a lungul existenţei sale: când voi muri? Şi-apoi tremur… tremur… tremur… şi ignoranţă…

Cât de mult ar fi progresat lumea în suflet şi regresat în spirit dacă nimeni n-ar fi tremurat…

First Day

Asta ar trebui sa fie mai mult un fel de manifest. Cei care ma stiau cand eram mai mic asa stiu ca ma mai prosteam cu cate o scriere din cand in cand... asa ca iata-ma reincercand imposibilul. Aparent imi place la nebunie sa scriu bloage asa ca rabdati-ma.

Sper totusi ca voi reusi sa scriu o amarata de poveste, si nu sa mananc bitii oamenilor degeaba...

Numai bine,

Dan